Cipsuri, telefoane mobile şi părinţi inconştienţi
Apărut în OrasulSUCEAVA.ro/blog, 3 Martie 2007.
Sunt fascinat, pozitiv vorbind pentru cine nu înţelege, dar cu un gust amar, de progresia geometrică a numărului de evenimente ce au loc în Suceava.
În ultima perioadă, oraşul a fost luat cu asalt de evenimente sub nume precum Maia Morgenstern, Mircea Vintilă, Tudor Gheorghe, Johnny Răducanu, Rodica Popescu-Bitănescu, Ion Caramitru, Dana Dogaru, Gheorghe Zamfir, Vasile Şeicaru, Claudiu Bleonţ, Victor Socaciu, Tudor Chirilă, Berti Barbera, Horaţiu Mălăiele sau Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul Naţional de Operă şi Balet “Oleg Danovski”, Teatrul Bulandra, Filarmonica de Stat Botoşani…
Aşa o onoare, la Suceava pare-se, este greu de acceptat. Publicul casnic, obişnuit cu canapelele din faţa distribuitoarelor de electroni, înconjuraţi de sateliţii home-cinema şi predispuşi oricând să apese butonul dublu vărgat, cunoscut sub numele de “pause”—pentru a-şi reîmprospăta rezerva de carbohidraţi, zaharuri sau alcool, sau pentru a valorifica prin telefon cea mai nouă afacere în materie de bazarism—, se simt de-a dreptul într-o lume fantastică, participând de pe scaunele Casei de Cultură sau “Dom Polski”, la ceea ce pentru ei nu este—nici mai mult, nici mai puţin—decât o paradă de imagine cu scena în partea opusă cortinei.
Da, aceşti suceveni se simt ca la ei acasă într-o lume în care ei sunt invitaţii unor nume atât de generatoare de ecouri, indiferent de vârsta pe care o au, îndestulătoare dacă pot citi aceste rânduri.
Nelipsitele accesorii se infiltrează alături de posesorii lor în aceste instituţii, pentru o paradă a sunetelor nemaiîntâlnită decât la emisiunile lui Dan Negru. Pungi de cipsuri şi conţinutul lor, telefoanele mobile care ar fi oricum inutile dacă doar ar suna pe parcursul spectacolului, trebuiesc şi vorbite, discuţiile mondene cu prietena sau prietenul pe rândul D, locurile 24-25, palmele date artiştilor de pe scenă sub formă de aplauze inoportune şi nu în ultimul rând, copiii, victimele inconştienţei părinţilor şi a profesorilor.
Dar nu sunt ei singurele victime. Pentru că nu despre suferinţa provocată de lipsa culturii şi educaţiei la copii vorbesc, ci despre efectele acestora asupra artiştilor, cât şi asupra publicului care nu doar participă sincer la evenimentul prezent, ci îşi doreşte—cu înţeleasă teamă—să nu fie ultimul de gen pe o scenă suceveană. Acest public, sunt convins, este cel care poartă cea mai mare ruşine în faţa luminilor aprinse în sală în momentul în care un actor este nevoit să oprească piesa pentru a mustra, fără efect dar, lipsitul (sau lipsita) de prejudecăţi, odată numite bun-simţ.
Teatrul Alexandrinsky din Sankt Petersburg, fondat în 1756—şi fiind astfel cel mai vechi teatru din Rusia—, a fost de curând dotat cu un sistem de bruiaj al telefoanelor mobile. Întrucât—deşi unii suceveni o vor vedea doar ca pe o scuză pentru comportamentul lor: “dar şi Alex a vărsat dulceaţa!”—şi unii ruşi, nu doar că ignoră mesajele de la intrarea în incintă ce recomandă închiderea terminalelor, dar—exact ca şi concetăţenii noştri—, se angajează în convorbiri aş putea spune chiar vocifera(n)te.
Problema nu se opreşte aici. Filtre de copii care n-au nici cea mai vagă idee—şi repet, nu e vina lor—despre diferenţa dintre sala de spectacol, camera proprie—dotată cu toate mofturile astăzi posibile–, sau sala de clasă; filtre de bun-simţ—mai precis pentru lipsă de, deşi pentru aceştia sala de spectacole e singurul leac—nu se prea pot instala chiar dacă fondurile şi bunăvoinţa necesară ar fi.
Pentru mine, sala de spectacole, odată comparabilă cu o biserică, nu doar pentru liniştea ce o caracteriza atât în timpul spectacolelor cât şi—în imaginaţie—pe parcursul nopţilor în care îşi doarme greutatea, ci şi pentru sanctitatea sa somptuoasă—locul în care am înţeles pentru prima oară de ce circul este dedicat copiilor—, nu este luată cu asalt de adevărate oaze de cultură, talent şi virtuozitate personificate sub nume devenite astfel celebre, ci de un terorism modern, războinic, pe care cei afectaţi nu-l pot stăpâni, din simplul motiv că ceea ce ei apără nu înseamnă pedeapsă ci stă sub stindardul toleranţei, răbdării şi cugetului.
Astfel că, dragi suceveni, nu pot decât să sper că părinţii şi bunicii mei m-au învăţat bine, să aştept ca ce e val, la fel să treacă şi să sper că timpul nostru va şti care este valul şi care este piatra.
publicitate
Comentarii recente